M-am născut de ziua mea

M-am născut de ziua mea...

În curând voi împlini 37 de ani. Sfinte Sisoe! Cum trece vremea... dar, mai ales, cum se duc anii. E trist, mai ales pentru o femeie. Dar ce putem face?! Eu mănânc ardei iuţi :) în speranţa că voi rămâne veşnic tânără... măcar în exterior. Pentru că în interior mă simt de 300 de ani.
Cine nu se simte aşa?!
Când aveam vreo 8 ani, sub masa unei vecine fiind, am auzit o discuţie ce m-a făcut să plâng cu lacrimi (de crocodil).
---„Ai auzit că-n 2000 o să vină sfârşitul lumii?!”
Eu am făcut repede calculele şi am am concluzionat că nu voi ajunge să împlinesc 25 de ani. Mamăăăă, cât m-am mai disperat! Şi totuşi iată-mă, ÎNCĂ, aici... după, cel puţin, alte 6 anunţuri de genul ăsta. Acum aştept decembrie... dacă nici de data asta nu-i sfârşitul, nu o să mai cred în NIMIC!

Vă voi spune povestea naşterii unui geniu.... neînțeles.  Ce, nu ştiai că sunt geniu? Acum ştii, deci ia aminte. :D

Dar să nu mă mai pierd în detalii inutile.

În data de 13 noiembrie (joi) 1975, seara, (după o zi de muncă la câmp) şefa de echipă a mamei a venit să o informeze că vineri dimineaţa la ora 4, începea o altă zi de muncă. La 7 km de casă.

Mama era gravidă în luna a noua; practic trebuia să nască, dar nu putea să lipsească de la tăiat porumbul.
---„Dragă şefă eu cred că bebeluşul meu vrea să vadă lumea asta foarte curând. Nu ştiu, dar nu mă simt chiar în apele mele”.
Şefa i-a replicat:
---„Şi ce dacă naşti, sunt camioane pe câmp. Dacă-ţi vine sorocul, putem să chemăm unul”.
Nu eram primul copil, mama avea multă experienţă la activ. Ce simţea era corect. Paranteză. (Da, ştiu, NU se scrie, se deschide şi se-nchide.)

(Închipuie-ţi că a lucrat vreme de mai mult de 30 de ani la colectiv (CAP) şi a făcut o grămadă de norme. De ce avea mai mulţi copii de ce i se dădeau mai multe norme. Nu putea face faţă aşa că o ajutam şi noi. Când a ieşit la pensie s-a constat că, de fapt, nu a făcut destule norme deci pensia ei e minimă! Acest lucru este un ultragiu! „Cineva” i-a furat practic normele. Nu s-a mai putut verifica deoarece actele au dispărut ca prin magie. Nu ştiu cât de fericit e acel care se bucură de munca altuia... desigur are mai mulţi bani ca mama.

Să mă întorc la mine, că mă apucă damblaua la gândurile astea, şi această „poveste” e concepută cu veselie.

Pe la 3,30, în dimineața zilei de 14 noiembrie, eu, m-am gândit să o salvez pe mama de o altă injustiţie (încă înainte de naştere eram o persoană sensibilă :)). Încep să dau din picioare, să mă zbat ca o vrabie în capcană. Mama se ia frumos şi pleacă la casa de naştere, care era cam la 2 km de casa noastră. Nu sunt chiar sigură, o s-o întreb pe mama. Nu vreau să dau detalii false.
Cu ce a ajuns acolo? Cu/pe piciorele ei. Habar nu am dacă tata a însoţit-o. El trebuia să meargă la muncă „doar nu năştea el”.
Aşadar pe la 6 dimineața ies eu la lumină. Cu ochii bulbucaţi, roşie ca un rac, cu burta albă, cu păr negru (era blond de fapt, dar pt mai mult efect...), destul de grasă... .
---„Altă fată?!, offffffffffffffffff”
Stai, ştiu ce gândeşti: dar ce vină aveam eu, scuză-mă?! Puteam să mă nasc şi băiat... dar nu am vrut! Na. E bine aşa?

În cursul zilei, un băieţel de vreo 5 anişori, a venit să-şi viziteze mama, care era internată în aceeaşi casă de naştere. Sincer, nu ştiu dacă născuse ori ce făcea acolo, dar cred că funcţiona şi pe bază de dispensar.
Când au externat-o pe maică-sa el a început să urle cât l-a ţinut gura :
--- „Să o luăm pe Cristina acasă, vreau să vină cu mine, este sora mea, o vreau! Cristinaaaaaaa, Cristinaaaa etc. etc. ”. A continuat să dea din picioare şi să  plângă cu disperare ore în şir, până a adormit. Sincer, cred că dacă ar fi insistat mai mult, sau ar fi ameninţat cu moartea, mama m-ar fi dat. Mai avea destule acasă. Una în plus (sau în minus) nu ar fi făcut mare diferenţă. Parcă mi-e milă de el când mă gândesc... sau de mine. Boh. Nu mai ştiu.

Auzind numele, mama care nu se gândise încă la unul potrivit mie, a avut aşa... un fel de reverie, şi a ajuns la concluzia că era un semn direct de la Dumnezeu. Decis a fost: „Cristina va fi numele tău”.
Nu putea să îmi găsească un nume pe care să-l iubesc mai mult. Am avut mare noroc că obstetrica nu apucase să-i impună mamei un nume. Aşa făcea când părinţii nu aveau deja pregătit unul. :D
Dacă nu ar fost acel băiat acolo... poate acum m-aş fi numit: „Catrinela, Saveta, Gherghina... sau Cleopatra...” Bine, Cleopatra nu e aşa de urât ... dar eu iubesc numele ce port şi, sper ca într-o zi să-i pot mulţumi băiatului ce a urlat, ca un nebun, numele „Cristina”.

13 noiembrie 2012. Revin cu unele precizări:
1. Casa de naştere era la 300 metri (poate chiar mai puţini) distanţă (ce noroc pe mama... hmm. Poate de aia și-a permis să rămână gravidă de atâtea n...x ori...:))
2. Copilul aparţinea moaşei, care substituia obstetrica „obişnuită”,  plecată în vacanţă. Habar nu am avut până acum!
3. Mama a plecat singură la maternitate. Era „de casă” . Sărăcuţa de ea.

Dacă-ţi place (poate ţi-am stârnit un zâmbet) orice iniţiativă: un like/share la postări sau pagina Facebook (click şi vei găsi mult mai multe fotografii),  un mic comentariu la obiect (dacă ai timp şi chef) este echivalent cu Mulţumesc.